Autor: Denisa Toma
Articol aparut in revista “Vox Libri”, Deva, an III, nr. 3, iarna 2007
Titlul cartii: Bucuresti – arhipelag
Demolarile anilor '80 : stergeri, urme, reveniri
Autor: Cristian Popescu
Cu colaborarea lui Adrian Majuru Editor Adina Kenereş
Editura Compania, Bucuresti
Demolarile anilor '80 : stergeri, urme, reveniri
Autor: Cristian Popescu
Cu colaborarea lui Adrian Majuru Editor Adina Kenereş
Editura Compania, Bucuresti
Bucurestiul de odinioara, din ce in ce mai indepartat de noi, tot mai diferit de ceea ce a devenit azi, continua sa ne farmece.
Bucurestenii, neaosi sau nu, au o foarte acuta nostalgie a orasului ce a fost odinioara si acum mai supravietuieste doar pe alocuri. Le e greu sa accepte ca masina 42 nu mai urca usor delusorul de la Cauzasi , ca nu mai trece pe linga Institutul Mina Minovici, cu incremenitii lui atlanti, strajeri ai mortilor, ca tramvaiul 19 nu mai trece agale pe strada Avram Goldfaden, ca biserica Olteni nu se mai profileaza galbuie pe cerul unor toamne vinetii, ca Spitalul Brincovenesc si-a pierdut in neant zidul de caramida rosie, ca strazile Bateriilor si Cazarmii nu mai coboara aproape abrupt spre disparuta Opereta, ca nu mai exista circiuma Motanul Negru pe Dealul Spirii, ca strada Puisor e o amintire dureroasa, la fel ca strada Fonteriei, pavata cu piatra de riu, ca in Piata Sfinta Vineri cauti in zadar turlele bisericii sau salile judecatoriei unde s-au facut si s-au desfacut destine, ca strada Antim, unde Felix dibuia cu greu casa Otilieie doar o pagina de roman. Ce a ramas din toate astea? Un bulevard greoi, lipsit de stil si eleganta, laudindu-se (trista performanta) ca este mai lung cu citiva metri decit Champs Elysee-ul parizian. Un oras intreg a asistat neputincios la delirul demolarilor, cete intregi de executanti, de la politruci la arhitecti, de la constructori la edili vedeau, ingroziti sau nu, cum un simplu gest al miinii secretar-generaprezidentiale hotara in fractiuni de secunda ce dispare, ce ramine, ce se transleaza, ce se ascunde. “Asta e, ce sa facem?. Mai rau sa nu fie!” au fost de prea multe ori cuvintele abia murmurate de niste oameni, care cu frica si lehamitea in sin, incercati zilnic de mici lasitati si degradante compromisuri, au traversat era demolarilor ca pe un pustiu fara viata. Este cit se poate de limpede acum, dupa 20 de ani, ca nu a meritat, ca Bucurestiul nu a dobindit nici pe departe eleganta Parisului haussmanian. In anii ’80 se petreceau schimbari definitive, sfisietoare (la propriu), si cartiere intregi piereau in nori de praf, sub molozuri grele.
In acele vremuri demente, unii au avut curaj. A fotografia spatii pindite de iminenta demolarii era un gest de mare curaj, aproape un gest sinucigas, avind in vedere ca Securitatea era ubicua. Daca atitea cladiri, strazi, biserici au disparut sub lovituri de tirnacop sau dislocari de buldozere, macar sa le avem in imagini, au gindit cei care au imortalizat pieirea unei bune parti a Capitalei. S-au gasit asadar, iubitori de Bucuresto, care, cu un curaj mult mai mare decit ne putem acum inchipui, au pus mina pe un Zorki si au fotografiat. Mult, din toate unghiurile, zile la rind, cu un pas inaintea perfidelor si nemiloaselor buldozere, cu imense riscuri, recurgind la tertipuri de toate felurile ca sa poata umple pelicula cu imagini de case, de strazi, de biserici care isi traiau ultimele clipe. Dar, dupa cum se vede, n-au murit cu totul. Exista marturii. Asa cum este aceasta exceptionala, socanta si dureroasa carte intitulata Bucuresti – arhipelag. Demolarile anilor ’80: stergeri, urme, reveniri, aparuta in vara anului 2007 la editura Compania. Cind am deschis-o prima data, am avut senzatia ca tin in brate o fiinta draga ce nu mai exista si ca pierderea ei ma afla complet neputincioasa. Fotografiile mi-au izbit retina si in minte mi-au navalit de-a valma colturi dintr-un Bucuresti pe care-l iubesc si il cunosc foarte bine, asa cum cunosti doar ceea ce iubesti.
Albumul este o fototeca “in doi timpi”, cum il caracterizeaza scriitoarea Adina Keneres, directoarea editurii Compania. Fiecare pagina contine, deasupra imaginilor surprinse (in intelesul cel mai propriu al cuvintului), inainte si in timpul demolarii, imagini recente care arata ce a fost pus in locul a ceea ce s-a sters: blocuri imense, impersonale, hidoase, lipsite de gust si eleganta. Exista si imagini ale unor colturi de Bucuresti ce au scapat de isteria demolarii si fotografia recenta pastreaza doar lenta trecere a timpului. Acest original si dureros tandem ne permite sa vedem ce au devenit spatiile demolate: ce se gaseste acum in locul Bisericii Sfinta Vineri, a Hanului Galben si a Hanului Anton, cum arata azi calea Calarasilor, strada Antim, strada Macin, strada Dobroteasa. Fotografiile nu au fost facute oricum, ci cu ochiul cunoscatorului, al arhitectului care stia sa vada, stia sa aprecieze un colt de strada, o casa darimata din care se mai vedeau tavanele casetate, feroneriile, sobele din teracota alba, ciubucele si frontoanele decorate in stilul diverselor epoci trecute. Daca ar trebui sa spun care fotografie m-a impresionat cel mai mult, as alege doua imagini ce nu mi le pot scoate din minte: Biserica Domnita Balasa care se intrevede prin fatada pe jumatate demolata a Spitalului Brancovenesc si fotografia unui batrin care, in zorii unei zile de vara a anului 1985, impinge o targa pe roti pe strada Labirint, pe linga o casa cu ferestrele smulse. Pe targa se afla lucrusoarele pe care si le-a scos din casa demolata. Case si oameni loviti de un destin fara mila.
Albumul demonstreaza limpede faptul ca, dupa anii furiei demolatoare, zonele vechi, partile frumoase ale capitalei, colturile pline de farmec au ramas ca niste insule, formind un ciudat, trist si neajutorat arhipelag in mijlocul unui ocean de imobile noi. Acest arhipelag, adica ceea ceea ce a mai ramas din Bucurestii ce s-au dus, trebuie sa fie pastrat pentru ca macar o farima din acest oras sa mai merite supranumele de Micul Paris.
Bucurestenii, neaosi sau nu, au o foarte acuta nostalgie a orasului ce a fost odinioara si acum mai supravietuieste doar pe alocuri. Le e greu sa accepte ca masina 42 nu mai urca usor delusorul de la Cauzasi , ca nu mai trece pe linga Institutul Mina Minovici, cu incremenitii lui atlanti, strajeri ai mortilor, ca tramvaiul 19 nu mai trece agale pe strada Avram Goldfaden, ca biserica Olteni nu se mai profileaza galbuie pe cerul unor toamne vinetii, ca Spitalul Brincovenesc si-a pierdut in neant zidul de caramida rosie, ca strazile Bateriilor si Cazarmii nu mai coboara aproape abrupt spre disparuta Opereta, ca nu mai exista circiuma Motanul Negru pe Dealul Spirii, ca strada Puisor e o amintire dureroasa, la fel ca strada Fonteriei, pavata cu piatra de riu, ca in Piata Sfinta Vineri cauti in zadar turlele bisericii sau salile judecatoriei unde s-au facut si s-au desfacut destine, ca strada Antim, unde Felix dibuia cu greu casa Otilieie doar o pagina de roman. Ce a ramas din toate astea? Un bulevard greoi, lipsit de stil si eleganta, laudindu-se (trista performanta) ca este mai lung cu citiva metri decit Champs Elysee-ul parizian. Un oras intreg a asistat neputincios la delirul demolarilor, cete intregi de executanti, de la politruci la arhitecti, de la constructori la edili vedeau, ingroziti sau nu, cum un simplu gest al miinii secretar-generaprezidentiale hotara in fractiuni de secunda ce dispare, ce ramine, ce se transleaza, ce se ascunde. “Asta e, ce sa facem?. Mai rau sa nu fie!” au fost de prea multe ori cuvintele abia murmurate de niste oameni, care cu frica si lehamitea in sin, incercati zilnic de mici lasitati si degradante compromisuri, au traversat era demolarilor ca pe un pustiu fara viata. Este cit se poate de limpede acum, dupa 20 de ani, ca nu a meritat, ca Bucurestiul nu a dobindit nici pe departe eleganta Parisului haussmanian. In anii ’80 se petreceau schimbari definitive, sfisietoare (la propriu), si cartiere intregi piereau in nori de praf, sub molozuri grele.
In acele vremuri demente, unii au avut curaj. A fotografia spatii pindite de iminenta demolarii era un gest de mare curaj, aproape un gest sinucigas, avind in vedere ca Securitatea era ubicua. Daca atitea cladiri, strazi, biserici au disparut sub lovituri de tirnacop sau dislocari de buldozere, macar sa le avem in imagini, au gindit cei care au imortalizat pieirea unei bune parti a Capitalei. S-au gasit asadar, iubitori de Bucuresto, care, cu un curaj mult mai mare decit ne putem acum inchipui, au pus mina pe un Zorki si au fotografiat. Mult, din toate unghiurile, zile la rind, cu un pas inaintea perfidelor si nemiloaselor buldozere, cu imense riscuri, recurgind la tertipuri de toate felurile ca sa poata umple pelicula cu imagini de case, de strazi, de biserici care isi traiau ultimele clipe. Dar, dupa cum se vede, n-au murit cu totul. Exista marturii. Asa cum este aceasta exceptionala, socanta si dureroasa carte intitulata Bucuresti – arhipelag. Demolarile anilor ’80: stergeri, urme, reveniri, aparuta in vara anului 2007 la editura Compania. Cind am deschis-o prima data, am avut senzatia ca tin in brate o fiinta draga ce nu mai exista si ca pierderea ei ma afla complet neputincioasa. Fotografiile mi-au izbit retina si in minte mi-au navalit de-a valma colturi dintr-un Bucuresti pe care-l iubesc si il cunosc foarte bine, asa cum cunosti doar ceea ce iubesti.
Albumul este o fototeca “in doi timpi”, cum il caracterizeaza scriitoarea Adina Keneres, directoarea editurii Compania. Fiecare pagina contine, deasupra imaginilor surprinse (in intelesul cel mai propriu al cuvintului), inainte si in timpul demolarii, imagini recente care arata ce a fost pus in locul a ceea ce s-a sters: blocuri imense, impersonale, hidoase, lipsite de gust si eleganta. Exista si imagini ale unor colturi de Bucuresti ce au scapat de isteria demolarii si fotografia recenta pastreaza doar lenta trecere a timpului. Acest original si dureros tandem ne permite sa vedem ce au devenit spatiile demolate: ce se gaseste acum in locul Bisericii Sfinta Vineri, a Hanului Galben si a Hanului Anton, cum arata azi calea Calarasilor, strada Antim, strada Macin, strada Dobroteasa. Fotografiile nu au fost facute oricum, ci cu ochiul cunoscatorului, al arhitectului care stia sa vada, stia sa aprecieze un colt de strada, o casa darimata din care se mai vedeau tavanele casetate, feroneriile, sobele din teracota alba, ciubucele si frontoanele decorate in stilul diverselor epoci trecute. Daca ar trebui sa spun care fotografie m-a impresionat cel mai mult, as alege doua imagini ce nu mi le pot scoate din minte: Biserica Domnita Balasa care se intrevede prin fatada pe jumatate demolata a Spitalului Brancovenesc si fotografia unui batrin care, in zorii unei zile de vara a anului 1985, impinge o targa pe roti pe strada Labirint, pe linga o casa cu ferestrele smulse. Pe targa se afla lucrusoarele pe care si le-a scos din casa demolata. Case si oameni loviti de un destin fara mila.
Albumul demonstreaza limpede faptul ca, dupa anii furiei demolatoare, zonele vechi, partile frumoase ale capitalei, colturile pline de farmec au ramas ca niste insule, formind un ciudat, trist si neajutorat arhipelag in mijlocul unui ocean de imobile noi. Acest arhipelag, adica ceea ceea ce a mai ramas din Bucurestii ce s-au dus, trebuie sa fie pastrat pentru ca macar o farima din acest oras sa mai merite supranumele de Micul Paris.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu